Aproape ca a mai zburat inca un an… incredibil de repede… si ca la fiecare sfarsit de an, nu ne putem abtine sa nu facem un bilant cu bune, cu rele, cu tot ce am realizat sau cu tot ce nu am reusit sa realizam. Asa ca m-am luat si eu la analizat si puricat, dar nu am descoperit nimic nou, pentru ca eram deja constienta de ceea ce (nu) am realizat. Cu alte cuvinte, 2008 nu a fost un an prea grozav pentru mine… undeva pe drum m-am pierdut… pe mine. A fost un an in care am aflat ca ceea ce-mi doream de ani de zile sa fac nu e poate tocmai ceea ce-mi doresc cu adevarat… lucru care m-a lasat total descoperita si naucita; un an in care am facut prea putine din ceea ce mi-am dorit cu adevarat, prea multe din ceea ce nu mi-am dorit si, in consecinta, mult prea putine pentru mine; un an in care hotarata din mine a devenit cam nehotarata din cauza lipsei de directie. Asa ca ceea ce-mi doresc in Noul An e:

• sa ma regasesc si redescopar;

• sa fac ceea ce-mi doresc (si asta dupa ce voi descoperi ce-mi doresc, evident);

• sa am putin mai mult timp pentru mine si pentru ceea ce conteaza cu adevarat;

• sa-mi implinesc cel putin unul din visurile pe care le am deja si cel putin unul din visurile nou descoperite (sau macar sa ma aflu pe drumul cel bun);

• sa nu (ma) dezamagesc.

Poate ca ar mai fi si altele pe care le-am uitat sau nesocotit, dar banuiesc ca nu erau atat de importante, altminteri nu le-as fi uitat. An Nou fericit tuturor si sa ne ajute Cel de Sus sa fim mai impliniti si linistititi!

Am visat ceva extraordinar de ciudat azi-noapte, fapt care nu ma mira de altfel, pentru ca de obicei visez lucruri ciudate, agitate sau fara sens [si asta cand imi amintesc ce am visat, pentru ca de obicei nu imi amintesc]. De cele mai multe ori ma trezesc dimineata cu sentimentul ca am visat ceva, dar nu imi amintesc ce, sau cel putin nu cu exactitate. Si senzatia aceea ma urmareste intr-un fel pe parcursul intregii zile - daca am avut parte de un vis frumos, e vorba despre o senzatie placuta, in mod evident, iar daca am avut parte de un vis urat, parca ma urmareste o stare de agitatie permanenta. Totusi, am observat ca singurele vise pe care mi le amintesc sunt cele ori foarte urate sau bizare, ori cele foarte frumoase [din pacate de acestea din urma am parte foarte rar!].

Cineva imi spunea ca daca vrei cu adevarat, iti poti controla visele sau iti poti impune ce sa visezi. Eu nu cred asta in totalitate. Nu poti sa-ti doresti sa visezi ceva si chiar sa visezi acel lucru, decat poate daca ai o putere foarte mare de auto-sugestie. In acest caz, s-ar putea sa-ti iasa figura! Nu poti sa-ti impui cu exactitate ceea ce sa visezi, dar poti sa-ti controlezi visele intr-un mod indirect [sau direct, depinde cum privesti lucrurile]. Dar sa ma explic! Consider ca visele sunt o zugravire a personalitatii, a dorintelor si a fricilor noastre [si nu doar a acelora pe care le constientizam in mod direct, ci chiar si a acelora care stau comod in subconstient!]. Astel, daca esti o persoana stresata, ingrijorata in permanenta dintr-un anumit motiv sau altul, sau o persoana care tine multe lucruri ferecate doar in mintea sa, vei avea mari sanse sa devii un castigator la loteria viselor urate. De asemenea, daca esti o persoana relaxata si multumita in mod general, ai mari sanse sa iti umpli visele cu lucruri frumoase si slabe sanse sa visezi ceva dezagreabil [bine, poate doar daca te-ai uitat la un film horror care te-a impresionat peste masura!].

Asadar, singura modalitate de a-ti controla visele este de a invata inainte de toate sa-ti controlezi gandurile si sa incerci sa ti le canalizezi intr-o directie pozitiva, sa incerci sa scapi de stres, de prea multe griji, etc. Stiu, stiu, e extraordinar de greu sa reusesti acest lucru [and I should know best!], dar nimic nu e imposibil, asa ca merita incercat…. deci, ganditi frumos si visati in consecinta! Sweet dreams!

Am fost criticata de cateva ori la rand de un prieten ca nu acord suficienta atentie acestui blog, si pe buna dreptate! Adevarul e ca la sfarsitul unei zile petrecute in fata calculatorului muncind [ca din pacate altfel nu se poate!] as da orice sa ma refugiez undeva departe, doar sa nu mai vad ‘fata’ de calculator…. si in consecinta, ajung intr-adevar sa neglijez acest blog din lipsa de energie si de timp. Din acest motiv, imi cer scuze pentru cititorii care poate mai verifica din cand in cand aceasta pagina sa vada daca a aparut ceva nou. Sper ca nu v-am dezamagit prea tare si sper de asemenea ca un articol de calitate postat ceva mai rar e mai sugestiv si mai important pentru voi decat ceva scris zilnic doar pentru a fi scris. In aceasta ordine de idei, va multumesc pentru rabdare si sper totusi sa reusesc sa scriu mai des!

Laurentiu a abordat un subiect extrem de interesant intr-unul din posturile lui. Unul la care sincer m-am gandit si eu intr-una din serile trecute cand ma pieptanam tacticos si mi-am amintit de unul dintre pasajele mele preferate dintr-o carte atat de draga mie, ‘Fratii Karamazov’. Nu mai tin minte cu exactitate pasajul, dar mi-a ramas intiparita atat de bine ideea in minte. Era vorba despre unul dintre personajele principale [Ivan, daca nu ma insel] care si-a dat seama la un moment dat ca ceva anume il irita, dar nu-si putea da seama care este de fapt acel lucru. Stia doar ca acel ceva il face sa reactioneze intr-un anumit fel, dar nu stia exact ce e acel ceva. M-am identificat foarte bine cu situatia aceasta, pentru ca mi se intampla deseori sa ma simt iritata fara motiv [aparent!]. Dar adevarul e ca intotdeauna exista un motiv, doar ca uneori nu e la suprafata, ci in subconstientul nostru. Nu ma refer bine-nteles la situatiile in care stim clar care e problema sau ce ne deranjeaza, ci la situatiile in care o anumita stare de indispozitie sau o reactie la un anumit lucru ne ia prin surprindere.

Nu vi s-a intamplat niciodata sa reactionati in mod neasteptat la ceva sau sa va treziti din senin ca sunteti indispusi dar nu puteti identifica motivul real al indispozitiei? Si asta nu rezulta dintr-o lipsa de cunoastere a propriei persoane, ci din lucruri care stau ascunse in subconstientul nostru si pe care nu le realizam decat in momentul in care ies la iveala pe neasteptate. Si chiar cred cu tarie ca exista o sumedenie de astfel de lucruri acumulate in subconstientul nostru de-a lungul timpului, poate intamplari din copilarie sau situatii carora nu le dam importanta sau care credem ca nu ne-ar putea afecta in vreun fel… dar adevarul e ca orice lucru cu care intram in contact ne afecteaza mai mult sau mai putin, mai mult sau mai putin inconstient… si fiecare din aceste lucruri se aduna in subconstient si ies la suprafata cand situatia o “cere”… Pentru ca, asa cum se spune, “Nestiute sunt caile Domnului”, si nestiute sunt si caile mintii noastre. Tocmai de aceea ar fi bine, cum zicea si Laurentiu, sa ne inconjuram de lucruri pozitive [pe cat posibil, evident!] pentru a ne asigura ca rezultatul subconstientului nostru este unul bun [deoarece lucrurile rele sunte cele care ne iau prin surprindere in modul in care reactionam, si nu cele bune!].

El o zareste in multime. E fulgerat. I se pare cea mai frumoasa femeie pe care a vazut-o vreodata, de o perfectiune desavarsita, o creatura coborata din Ceruri. Ramane pierdut analizand-o. Ce zambet divin, ce chip luminos, ce unduire a soldurilor. E fermecat. Ea il zareste si ea la un moment dat. Ii surprinde privirea si, putin speriata, face un pas inapoi. Revine. Il analizeaza cu un ochi obiectiv si suspicios, dar cu o subtilitate desavarsita. El nici nu realizeaza ca e privit la randu-i. Intr-un final, el isi aduna resursele de curaj pentru a o aborda. Ea ii intinde mana cu aceeasi retinere care a determinat-o sa faca un pas inapoi. Incep o conversatie timida. Lui i se confirma prima impresie. Ea incepe sa zambeasca, la inceput mai subtil, dupa aceea mai cu incredere. Suspiciunea incepe sa bata in retragere, dar undeva in mintea ei mai ramane o intrebare cu privire la intentiile lui. Vorbeste relaxat, cu detasare, nelasand sa transpara nici o emotie pe fata ei. Si totusi, suspiciunea pare sa se destrame incet-incet si ea nu poate sa nu admire si sa fie uimita de unicitatea barbatului care ii vorbeste atat de frumos. Si restul e istorie, cum se spune…

Nu m-am putut abtine sa nu va spun o particica din aceasta poveste care imi aduce mereu zambetul pe buze… si din care am tras deocamdata cateva concluzii. In primul rand am remarcat suspiciunea cu care fetele abordeaza baietii si suspiciunea cu care ii intampina cand le abordeaza ei [dar asupra acestui subiect voi mai reveni cu alta ocazie]. In al doilea rand, nu cred ca exista femeie pe lumea asta care sa nu se intrebe ce a vazut iubitul ei la ea, de ce a ales-o fix pe ea din atatea femei, ce-l face sa ramana langa ea, etc., etc. Oricat de multa incredere ai avea in tine, cred ca asemenea intrebari tot iti rasar in cap la un moment dat. Nu-ti vine sa crezi ca poti sa fii totul pentru cineva cand pentru altcineva nu esti nimic, ca poti sa fii vazuta drept cea mai frumoasa femeie din lume de cineva, cand altcineva nu te vede decat ca pe o femeie oarecare. Dar ce putem spune? Frumusetea e relativa si fiecare percepe lucrurile diferit. Vorba zicalei, “Beauty is in the eye of the beholder” (”Frumusetea este in ochii celui care priveste”). Sau altfel spus, “nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”, iar gusturile nu se discuta, mai ales in dragoste. Si cine poate condamna un barbat indragostit? Poate vi se va parea exagerat ce urmeaza sa spun, dar mie un barbat indragostit mi se pare fascinant de frumos. Ati incercat vreodata sa cititi poezia unui barbat indragostit? Cum ii stralucesc ochii cand cineva aduce in discutie numele EI? Cu cata pofta si admiratie ii priveste fiecare detaliu al chipului si trupului? Cum o apara si o protejeaza cand cineva face un lucru cat de mic sa o supere? Cum i se lumineaza intregul univers cand EA zambeste si e fericita? Iar despre femeia care e astfel iubita nu pot spune decat ca e cea mai norocoasa dintre femei.

Ieri am sarbatorit aniversarea de 5 ani de casnicie a fratelui meu. Cu aceasta ocazie, le urez din nou “La multi ani!”, multa fericire in continuare si o viata plina de impliniri impreuna [pentru ca nu puteam sa mentionez aceasta ocazie fara a le ura din nou cele mai bune]. Dar ce aveam de gand sa punctez de fapt e ca mi se pare atat de frumos ca isi amintesc mereu de acest eveniment si au grija sa il sarbatoreasca asa cum se cuvine. Eu sincer nu vad prea des asa ceva in jurul meu. Oare cati dintre parintii nostri se mai ostenesc sa-si sarbatoreasca uniunea sau mai bine spus, catora dintre ei le mai pasa macar? Oare cati dintre soti se mai ostenesc sa le cumpere sotiilor un buchet de flori pentru a le aminti de afectiunea lor sau cati mai simt la urma urmei aceasta afectiune?

Nu e oare pacat sa intram intr-o rutina total lipsita de romantism? Eu cred ca este, pentru ca daca noi nu ne dam interesul si nu facem minimum de efort pentru a ne mentine sentimentele si relatiile vii, cine o va faca in locul nostru? Nimeni. E de datoria noastra si spre binele nostru sa incercam tot ce ne sta in putinta pentru a nu lasa o rutina dureros de asurzitoare sa se instaleze prea confortabil intr-o relatie, deoarece rutina ucide romantismul, si in cele din urma si dragostea, deoarece rutina aduce cu sine nepasarea, care duce la nemultumire si la reprosuri. Iar cand se ajunge la reprosuri dureroase, e nevoie de o lupta crancena pentru a mai salva situatia. Si de ce sa ajungem la o situatie care trebuie salvata cand o putem de fapt salva si intretine de la bun inceput?

Traim in vremuri in care perfectiunea fizica e puternic mediatizata. Asadar, nu e de mirare ca noi, reprezentantele sexului frumos, am devenit practic mai mult sau mai putin obsedate de siluetele noastre si de felul in care aratam. Si nu e rau sa te preocupe felul in care arati, mai ales daca iei in considerare faptul ca aspectul fizic a devenit se pare un fel de criteriu social si ca un trup frumos e si sanatos in momentul in care aceasta frumusete este dobandita pe cai naturale si benefice pentru organism [nu prin diete drastice in urma carora pui inapoi mai multe kilograme decat ai dat jos sau prin cine stie ce pastile-minune care nu fac decat sa dauneze pe termen lung]… dar consider ca e rau cand aceasta preocupare devine excesiva si ajunge sa ne manance foarte mult din timpul si energia noastra si cand ajungem sa ne descarcam frustrarile in fata iubitilor sau sotilor nostri. Pe termen lung, acest comportament devine auto-distructiv.

De ce ne discreditam in fata lor cu afirmatii de genul “Vai, ce celulita am!”, “ce pernite am facut”, “ce burta am”, “ce cercane, ce riduri”, “ce sani mici”, etc. cand de fapt majoritatea dintre ei nici nu observa sau poate nu le pasa de aceste mici defecte pe care noi le vedem catastrofale? Era un banc [sau o statistica, nu mai stiu exact] care zicea ca majoritatea femeilor se simt mai in largul lor cand se dezbraca in fata unui barbat decat a unei femei, deoarece femeile sunt critice si invidioase, pe cand barbatii sunt doar recunoscatori. E adevarat. Si prin afirmatiile noastre disperate nu facem decat sa-i uimim sau sa le deschidem ochii asupra acestor defecte, cand ei de fapt poate [si aproape sigur] ca nu ne vad asa. Si de ce facem asta? Pentru ca orice femeie simte nevoia sa fie linistita, sa fie sigura pe ea si sigura pe faptul ca iubitul sau sotul ei nu o vede asa, sa fie puternic contrazisa in afirmatiile ei prin vorbe precum “esti superba, draga mea”, “esti perfecta”, “esti cea mai frumoasa”… si nimeni nu ne poate invinui, pentru ca doar noi stim cum ne simtim cand ochiului nostru iubitor de frumusete nu-i mai place ceea ce vede in oglinda.

Si totusi, majoritatea barbatilor care iubesc vad perfectiunea femeii iubite, frumusetea ei per ansamblu, si nu defectele acesteia. Iar barbatii pentru care aspectul fizic primeaza poate ca nici nu ne merita. Adadar, de ce sa nu lasam barbatii sa vada perfectiunea ansamblului si de ce sa le atragem privirea asupra defectelor? Cel mai bine cred ca ar fi sa incercam sa ne pastram gandurile negative de acest gen pentru noi insene si sa incercam sa facem ceva in legatura cu ele, sa incercam sa ne simtim bine in pielea noastra printr-un ritm [si nu regim] de viata sanatos, cu o alimentatie adecvata si sport. Iar daca noi ne vom simti bine in pielea noastra, cu siguranta vom scapa si de aceste tendinte auto-distructive.

Se spune ca printre cele mai mari frici ale oamenilor se claseaza frica de a vorbi in public si frica de moarte. Ei bine, poate ca va voi surprinde, dar pe langa aceste frici [cu care cred ca ne confruntam toti, cel putin la un moment dat] si printre altele, se claseaza una de proportii in topul meu - frica de ‘filosofeala’.

Si la ce ma refer cand spun frica de ‘filosofeala’? La faptul ca am avut mereu tendinta sa fug de gandurile mele [desi sunt o fire foarte ganditoare de felul meu] si de discutiile ‘filosofice’. De ce? Pentru ca mi-am dat seama la un moment dat ca poate gandesc prea mult, pentru ca aveam tendinta sa analizez unele lucruri pana la epuizare, sa visez cu ochii deschisi. Poate va intrebati ce e chiar asa de rau in asta. Nu e, dar poate fi cand te lasi consumat de ganduri care pur si simplu iti fac rau, ganduri de revoltare asupra lumii sau asupra unor lucruri cu care pur si simplu nu te poti impaca. Daca esti o fire sensibilia, nu are sens sa te gandesti la asemenea lucruri, pentru ca in mod sigur iti vor face rau. Asa ca la un moment dat [nici nu mai stiu exact cand] am incetat pur si simplu sa mai visez atat de mult cu ochii deschisi. Dar am aflat din proprie experienta ca nu poti sa fugi de gandurile tale, cel putin nu la infinit. Odata si-odata te vor ajunge din urma si te vor devora. Vor iesi pur si simplu la suprafata cand te astepti mai putin si vei fi invadat de atat de multe, incat vei simti nevoia sa urli pentru a putea pune ordine in ele si a le lua pe rand.

Am hotarat asadar ca e momentul sa-mi inving aceasta frica, pentru ca eu merg pe principiul ca orice teama trebuie infruntata si invinsa. Am hotarat sa-mi eliberez gandurile [si uite ca o fac deja], pentru ca cel mai rau lucru pe care-l poti face nu e sa gandesti prea mult, ci sa tii gandurile ferecate in tine, sa le lasi sa te consume incet-incet. Si daca nu gasesti o modalitate de a le exprima, cu siguranta vei fi consumat de ele.

In urma cu ceva vreme m-am intalnit cu o fosta colega de liceu pe care nu o mai vazusem de cativa ani buni. Printre altele, am aflat ca urmeaza sa se marite, dar trebuie sa recunosc ca am ramas intr-un fel surprinsa de atitudinea ei. Mi-a marturisit ca avea emotii si mi-a pus o intrebare la care n-am putut sa-i raspund pe moment: “Cum poti sa stii daca el e alesul?”. De altfel, nici n-am vrut sa-i raspund la o asemenea intrebare pentru a nu o descuraja.

Cum poti sa stii daca cel/cea de langa tine e alesul, respectiv aleasa? Dar oare cum poti sa iei o decizie atat de importanta precum casatoria fara sa fii sigur ca omul pe care tu singur ti l-ai ales e cel langa care vrei sa-ti petreci toata viata, cu toate necazurile si bucuriile sale? Oare cand ajungi sa iubesti pe cineva nu iti poti da seama daca persoana respectiva e alesul sau aleasa inimii tale? Bun, sa nu exagerez… sa spunem ca nu iti dai seama chiar din prima zi sau din primele saptamani (desi in unele cazuri se intampla), dar oare cateva luni sau un an nu sunt suficiente pentru a realiza daca persoana care iti sta alaturi e sau nu e cea potrivita pentru tine? Ca sa nu mai vorbesc de o relatie de 4-5 ani… cum se poate sa nu stii dupa atata timp cine e persoana de langa tine si cat de mult ti-o doresti alaturi? Sau sunt eu oare prea idealista?

Poate se intampla ca unii oameni sa fie pur si simplu mai norocosi decat altii si sa gaseasca o iubire care sa nu lase nici o urma de indoiala in mintea lor, pe cand altii poate cauta o viata intreaga si nu stiu daca ceea ce impartasesc sau au impartasit este adevarata dragoste. Si oare ce faci in astfel de cazuri? Te multumesti cu ce ai langa tine, asteptand in acelasi timp sa apara ceva mai bun la orizont? Banuiesc ca depinde de fiecare in parte si de ce isi doreste fiecare de la viata. Eu cel putin nu cred ca m-as putea impaca cu o situatie de genul… dar poate ca sunt eu doar o romantica incurabila…

Ma gandeam cu nostalgie zilele acestea (sau mai degraba cu tristete) cum obisnuiam sa ma bucur alta data de apropierea Sarbatorilor, cum ma pregateam cu trup si suflet, cum faceam cu drag curatenie, cum asteptam cu nerabdare sa gust din bunatati, cum vedeam pe chipurile oamenilor mai multa bunatate si ingaduinta. Acum ma uit in jurul meu si nu vad decat agitatie, priviri reci, nebunie, si din nou agitatie. Nici nu stiu de cand n-am mai auzit un “Sarbatori fericite!”… si daca se mai rataceste totusi vreunul, parca nesinceritatea cu care e spus il face neauzit! Se pare ca am devenit atat de acaparati de tumultul vietii noastre de zi cu zi incat avem tendinta sa uitam de lucrurile cele mai importante! Nu mai stim sa ne bucuram de sarbatori, sa le cinstim si sa le apreciem valoarea emotionala si religioasa. Ar trebui sa fie o perioada in care meditam asupra faptelor noastre si a propriei noastre persoane, in care incercam cel putin sa fim mai buni… dar cine mai are timp sa se ocupe si de suflet, cand vocea acestuia e innabusita practic in zgomotul si ‘fanfara’ unei vieti mult prea agitate? Si nu e oare cel mai mare pacat sa uiti de tine si sa te lasi tarat in ‘zgomotul’ multimii?