Thursday, May 29th, 2008
Traim in vremuri in care perfectiunea fizica e puternic mediatizata. Asadar, nu e de mirare ca noi, reprezentantele sexului frumos, am devenit practic mai mult sau mai putin obsedate de siluetele noastre si de felul in care aratam. Si nu e rau sa te preocupe felul in care arati, mai ales daca iei in considerare faptul ca aspectul fizic a devenit se pare un fel de criteriu social si ca un trup frumos e si sanatos in momentul in care aceasta frumusete este dobandita pe cai naturale si benefice pentru organism [nu prin diete drastice in urma carora pui inapoi mai multe kilograme decat ai dat jos sau prin cine stie ce pastile-minune care nu fac decat sa dauneze pe termen lung]… dar consider ca e rau cand aceasta preocupare devine excesiva si ajunge sa ne manance foarte mult din timpul si energia noastra si cand ajungem sa ne descarcam frustrarile in fata iubitilor sau sotilor nostri. Pe termen lung, acest comportament devine auto-distructiv.
De ce ne discreditam in fata lor cu afirmatii de genul “Vai, ce celulita am!”, “ce pernite am facut”, “ce burta am”, “ce cercane, ce riduri”, “ce sani mici”, etc. cand de fapt majoritatea dintre ei nici nu observa sau poate nu le pasa de aceste mici defecte pe care noi le vedem catastrofale? Era un banc [sau o statistica, nu mai stiu exact] care zicea ca majoritatea femeilor se simt mai in largul lor cand se dezbraca in fata unui barbat decat a unei femei, deoarece femeile sunt critice si invidioase, pe cand barbatii sunt doar recunoscatori. E adevarat. Si prin afirmatiile noastre disperate nu facem decat sa-i uimim sau sa le deschidem ochii asupra acestor defecte, cand ei de fapt poate [si aproape sigur] ca nu ne vad asa. Si de ce facem asta? Pentru ca orice femeie simte nevoia sa fie linistita, sa fie sigura pe ea si sigura pe faptul ca iubitul sau sotul ei nu o vede asa, sa fie puternic contrazisa in afirmatiile ei prin vorbe precum “esti superba, draga mea”, “esti perfecta”, “esti cea mai frumoasa”… si nimeni nu ne poate invinui, pentru ca doar noi stim cum ne simtim cand ochiului nostru iubitor de frumusete nu-i mai place ceea ce vede in oglinda.
Si totusi, majoritatea barbatilor care iubesc vad perfectiunea femeii iubite, frumusetea ei per ansamblu, si nu defectele acesteia. Iar barbatii pentru care aspectul fizic primeaza poate ca nici nu ne merita. Adadar, de ce sa nu lasam barbatii sa vada perfectiunea ansamblului si de ce sa le atragem privirea asupra defectelor? Cel mai bine cred ca ar fi sa incercam sa ne pastram gandurile negative de acest gen pentru noi insene si sa incercam sa facem ceva in legatura cu ele, sa incercam sa ne simtim bine in pielea noastra printr-un ritm [si nu regim] de viata sanatos, cu o alimentatie adecvata si sport. Iar daca noi ne vom simti bine in pielea noastra, cu siguranta vom scapa si de aceste tendinte auto-distructive.
Posted in Diverse | 233 Comments »
Monday, May 12th, 2008
Se spune ca printre cele mai mari frici ale oamenilor se claseaza frica de a vorbi in public si frica de moarte. Ei bine, poate ca va voi surprinde, dar pe langa aceste frici [cu care cred ca ne confruntam toti, cel putin la un moment dat] si printre altele, se claseaza una de proportii in topul meu - frica de ‘filosofeala’.
Si la ce ma refer cand spun frica de ‘filosofeala’? La faptul ca am avut mereu tendinta sa fug de gandurile mele [desi sunt o fire foarte ganditoare de felul meu] si de discutiile ‘filosofice’. De ce? Pentru ca mi-am dat seama la un moment dat ca poate gandesc prea mult, pentru ca aveam tendinta sa analizez unele lucruri pana la epuizare, sa visez cu ochii deschisi. Poate va intrebati ce e chiar asa de rau in asta. Nu e, dar poate fi cand te lasi consumat de ganduri care pur si simplu iti fac rau, ganduri de revoltare asupra lumii sau asupra unor lucruri cu care pur si simplu nu te poti impaca. Daca esti o fire sensibilia, nu are sens sa te gandesti la asemenea lucruri, pentru ca in mod sigur iti vor face rau. Asa ca la un moment dat [nici nu mai stiu exact cand] am incetat pur si simplu sa mai visez atat de mult cu ochii deschisi. Dar am aflat din proprie experienta ca nu poti sa fugi de gandurile tale, cel putin nu la infinit. Odata si-odata te vor ajunge din urma si te vor devora. Vor iesi pur si simplu la suprafata cand te astepti mai putin si vei fi invadat de atat de multe, incat vei simti nevoia sa urli pentru a putea pune ordine in ele si a le lua pe rand.
Am hotarat asadar ca e momentul sa-mi inving aceasta frica, pentru ca eu merg pe principiul ca orice teama trebuie infruntata si invinsa. Am hotarat sa-mi eliberez gandurile [si uite ca o fac deja], pentru ca cel mai rau lucru pe care-l poti face nu e sa gandesti prea mult, ci sa tii gandurile ferecate in tine, sa le lasi sa te consume incet-incet. Si daca nu gasesti o modalitate de a le exprima, cu siguranta vei fi consumat de ele.
Posted in Diverse, Personale | 234 Comments »
Sunday, May 4th, 2008
In urma cu ceva vreme m-am intalnit cu o fosta colega de liceu pe care nu o mai vazusem de cativa ani buni. Printre altele, am aflat ca urmeaza sa se marite, dar trebuie sa recunosc ca am ramas intr-un fel surprinsa de atitudinea ei. Mi-a marturisit ca avea emotii si mi-a pus o intrebare la care n-am putut sa-i raspund pe moment: “Cum poti sa stii daca el e alesul?”. De altfel, nici n-am vrut sa-i raspund la o asemenea intrebare pentru a nu o descuraja.
Cum poti sa stii daca cel/cea de langa tine e alesul, respectiv aleasa? Dar oare cum poti sa iei o decizie atat de importanta precum casatoria fara sa fii sigur ca omul pe care tu singur ti l-ai ales e cel langa care vrei sa-ti petreci toata viata, cu toate necazurile si bucuriile sale? Oare cand ajungi sa iubesti pe cineva nu iti poti da seama daca persoana respectiva e alesul sau aleasa inimii tale? Bun, sa nu exagerez… sa spunem ca nu iti dai seama chiar din prima zi sau din primele saptamani (desi in unele cazuri se intampla), dar oare cateva luni sau un an nu sunt suficiente pentru a realiza daca persoana care iti sta alaturi e sau nu e cea potrivita pentru tine? Ca sa nu mai vorbesc de o relatie de 4-5 ani… cum se poate sa nu stii dupa atata timp cine e persoana de langa tine si cat de mult ti-o doresti alaturi? Sau sunt eu oare prea idealista?
Poate se intampla ca unii oameni sa fie pur si simplu mai norocosi decat altii si sa gaseasca o iubire care sa nu lase nici o urma de indoiala in mintea lor, pe cand altii poate cauta o viata intreaga si nu stiu daca ceea ce impartasesc sau au impartasit este adevarata dragoste. Si oare ce faci in astfel de cazuri? Te multumesti cu ce ai langa tine, asteptand in acelasi timp sa apara ceva mai bun la orizont? Banuiesc ca depinde de fiecare in parte si de ce isi doreste fiecare de la viata. Eu cel putin nu cred ca m-as putea impaca cu o situatie de genul… dar poate ca sunt eu doar o romantica incurabila…
Posted in Relatii | 30 Comments »
