Friday, June 13th, 2008
Laurentiu a abordat un subiect extrem de interesant intr-unul din posturile lui. Unul la care sincer m-am gandit si eu intr-una din serile trecute cand ma pieptanam tacticos si mi-am amintit de unul dintre pasajele mele preferate dintr-o carte atat de draga mie, ‘Fratii Karamazov’. Nu mai tin minte cu exactitate pasajul, dar mi-a ramas intiparita atat de bine ideea in minte. Era vorba despre unul dintre personajele principale [Ivan, daca nu ma insel] care si-a dat seama la un moment dat ca ceva anume il irita, dar nu-si putea da seama care este de fapt acel lucru. Stia doar ca acel ceva il face sa reactioneze intr-un anumit fel, dar nu stia exact ce e acel ceva. M-am identificat foarte bine cu situatia aceasta, pentru ca mi se intampla deseori sa ma simt iritata fara motiv [aparent!]. Dar adevarul e ca intotdeauna exista un motiv, doar ca uneori nu e la suprafata, ci in subconstientul nostru. Nu ma refer bine-nteles la situatiile in care stim clar care e problema sau ce ne deranjeaza, ci la situatiile in care o anumita stare de indispozitie sau o reactie la un anumit lucru ne ia prin surprindere.
Nu vi s-a intamplat niciodata sa reactionati in mod neasteptat la ceva sau sa va treziti din senin ca sunteti indispusi dar nu puteti identifica motivul real al indispozitiei? Si asta nu rezulta dintr-o lipsa de cunoastere a propriei persoane, ci din lucruri care stau ascunse in subconstientul nostru si pe care nu le realizam decat in momentul in care ies la iveala pe neasteptate. Si chiar cred cu tarie ca exista o sumedenie de astfel de lucruri acumulate in subconstientul nostru de-a lungul timpului, poate intamplari din copilarie sau situatii carora nu le dam importanta sau care credem ca nu ne-ar putea afecta in vreun fel… dar adevarul e ca orice lucru cu care intram in contact ne afecteaza mai mult sau mai putin, mai mult sau mai putin inconstient… si fiecare din aceste lucruri se aduna in subconstient si ies la suprafata cand situatia o “cere”… Pentru ca, asa cum se spune, “Nestiute sunt caile Domnului”, si nestiute sunt si caile mintii noastre. Tocmai de aceea ar fi bine, cum zicea si Laurentiu, sa ne inconjuram de lucruri pozitive [pe cat posibil, evident!] pentru a ne asigura ca rezultatul subconstientului nostru este unul bun [deoarece lucrurile rele sunte cele care ne iau prin surprindere in modul in care reactionam, si nu cele bune!].
Posted in Diverse | 17 Comments »
Sunday, June 1st, 2008
El o zareste in multime. E fulgerat. I se pare cea mai frumoasa femeie pe care a vazut-o vreodata, de o perfectiune desavarsita, o creatura coborata din Ceruri. Ramane pierdut analizand-o. Ce zambet divin, ce chip luminos, ce unduire a soldurilor. E fermecat. Ea il zareste si ea la un moment dat. Ii surprinde privirea si, putin speriata, face un pas inapoi. Revine. Il analizeaza cu un ochi obiectiv si suspicios, dar cu o subtilitate desavarsita. El nici nu realizeaza ca e privit la randu-i. Intr-un final, el isi aduna resursele de curaj pentru a o aborda. Ea ii intinde mana cu aceeasi retinere care a determinat-o sa faca un pas inapoi. Incep o conversatie timida. Lui i se confirma prima impresie. Ea incepe sa zambeasca, la inceput mai subtil, dupa aceea mai cu incredere. Suspiciunea incepe sa bata in retragere, dar undeva in mintea ei mai ramane o intrebare cu privire la intentiile lui. Vorbeste relaxat, cu detasare, nelasand sa transpara nici o emotie pe fata ei. Si totusi, suspiciunea pare sa se destrame incet-incet si ea nu poate sa nu admire si sa fie uimita de unicitatea barbatului care ii vorbeste atat de frumos. Si restul e istorie, cum se spune…
Nu m-am putut abtine sa nu va spun o particica din aceasta poveste care imi aduce mereu zambetul pe buze… si din care am tras deocamdata cateva concluzii. In primul rand am remarcat suspiciunea cu care fetele abordeaza baietii si suspiciunea cu care ii intampina cand le abordeaza ei [dar asupra acestui subiect voi mai reveni cu alta ocazie]. In al doilea rand, nu cred ca exista femeie pe lumea asta care sa nu se intrebe ce a vazut iubitul ei la ea, de ce a ales-o fix pe ea din atatea femei, ce-l face sa ramana langa ea, etc., etc. Oricat de multa incredere ai avea in tine, cred ca asemenea intrebari tot iti rasar in cap la un moment dat. Nu-ti vine sa crezi ca poti sa fii totul pentru cineva cand pentru altcineva nu esti nimic, ca poti sa fii vazuta drept cea mai frumoasa femeie din lume de cineva, cand altcineva nu te vede decat ca pe o femeie oarecare. Dar ce putem spune? Frumusetea e relativa si fiecare percepe lucrurile diferit. Vorba zicalei, “Beauty is in the eye of the beholder” (”Frumusetea este in ochii celui care priveste”). Sau altfel spus, “nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”, iar gusturile nu se discuta, mai ales in dragoste. Si cine poate condamna un barbat indragostit? Poate vi se va parea exagerat ce urmeaza sa spun, dar mie un barbat indragostit mi se pare fascinant de frumos. Ati incercat vreodata sa cititi poezia unui barbat indragostit? Cum ii stralucesc ochii cand cineva aduce in discutie numele EI? Cu cata pofta si admiratie ii priveste fiecare detaliu al chipului si trupului? Cum o apara si o protejeaza cand cineva face un lucru cat de mic sa o supere? Cum i se lumineaza intregul univers cand EA zambeste si e fericita? Iar despre femeia care e astfel iubita nu pot spune decat ca e cea mai norocoasa dintre femei.
Posted in Iubire, Personale | 42 Comments »
Sunday, June 1st, 2008
Ieri am sarbatorit aniversarea de 5 ani de casnicie a fratelui meu. Cu aceasta ocazie, le urez din nou “La multi ani!”, multa fericire in continuare si o viata plina de impliniri impreuna [pentru ca nu puteam sa mentionez aceasta ocazie fara a le ura din nou cele mai bune]. Dar ce aveam de gand sa punctez de fapt e ca mi se pare atat de frumos ca isi amintesc mereu de acest eveniment si au grija sa il sarbatoreasca asa cum se cuvine. Eu sincer nu vad prea des asa ceva in jurul meu. Oare cati dintre parintii nostri se mai ostenesc sa-si sarbatoreasca uniunea sau mai bine spus, catora dintre ei le mai pasa macar? Oare cati dintre soti se mai ostenesc sa le cumpere sotiilor un buchet de flori pentru a le aminti de afectiunea lor sau cati mai simt la urma urmei aceasta afectiune?
Nu e oare pacat sa intram intr-o rutina total lipsita de romantism? Eu cred ca este, pentru ca daca noi nu ne dam interesul si nu facem minimum de efort pentru a ne mentine sentimentele si relatiile vii, cine o va faca in locul nostru? Nimeni. E de datoria noastra si spre binele nostru sa incercam tot ce ne sta in putinta pentru a nu lasa o rutina dureros de asurzitoare sa se instaleze prea confortabil intr-o relatie, deoarece rutina ucide romantismul, si in cele din urma si dragostea, deoarece rutina aduce cu sine nepasarea, care duce la nemultumire si la reprosuri. Iar cand se ajunge la reprosuri dureroase, e nevoie de o lupta crancena pentru a mai salva situatia. Si de ce sa ajungem la o situatie care trebuie salvata cand o putem de fapt salva si intretine de la bun inceput?
Posted in Personale, Relatii | 11 Comments »
